Jurnalul de dimineataJurnalul de Botosani si Dorohoi
 
 
Blogul lui Rotundu
Mătuşa Casandra
[Proză]
de Paul Mircea Iordache [alte lucrari ale acestui autor]
– Lasă-l în pace Profiră, c-aşa-s băieţii, mai şotioşi, şi-apoi, pe la mine n-are ce strica...”
– Ei, leliţă Casandră, dacă l-aş lăsa, s-ar sui şi pe casă.
De multe ori, când mergeam pe la mătuşa Casandra, urechile mele auzeau asemenea vorbe.
Profira era bunica mea, iar băiatul, bineînţeles , eu. Mătuşa Casandra era una din surorile bunicii mele. Era cu vreo şase ani mai mare decât bunica mea, dar, întotdeauna, bunica mea îi spunea „leliţă”, semn de respect pentru vârstă. Aşa se cădea! Aşa fuseseră învăţaţi toţi fraţii şi surorile bunicii mele: să respecte, să fie cuviincioşi cu oamenii mai în vârstă, chiar dacă sunt din aceeaşi familie, chiar dacă sunt fraţi.
În casa străbunicului meu – tatăl lui se stabilise în satul Băluşeni, fiind emigrant din Bucovina, satul Arbore, în vremea când Bucovina, încă, era stăpânită de austrieci – au văzut lumina zilei o droaie de copii, dar au trăit doar opt: cinci fete şi trei feciori.
Deşi străbunicul meu n-a avut pământ, decât foarte puţin, fiind mare meşter în ale vânătorii, pescuitului si  a albinăritului, a crescut toţi aceşti copii  fără prea mari lipsuri.
Ba, încă, i-a aşezat pe toţi la casele lor, ca oameni gospodari, unul şi unul.
Dar dintre toţi copiii, mătuşa Casandra a avut o soartă mai nefericită. Bărbatul şi feciorul cel mare i-au murit pe front, între Nistru şi Prut, şi a rămas cu doar trei copii de crescut – o fată şi doi băieţi. Şi totuşi, aşa singură cum a fost, a reuşit să-i crească şi să-i vadă la casele lor şi, încă, pe unul să-l înveţe la şcoli mai înalte.
Avea un suflet tare bun această mătuşă a mea, şi o mare dragoste de natură. Avea evlavia specifică acelor oameni curaţi din acele vremuri. Poate de aceea, dintre toţi moşii şi mătuşile mele, ea mi-a rămas cea mai luminoasă figură a copilăriei, deşi, despre toţi am amintiri frumoase.
De multe ori mergem pe la dânsa. Adesea venea, şi dânsa, pe la noi. Fiind singură, îi era urât, cum spunea ea şi, când nu te-aşteptai, mătuşa Casandra apărea la noi în prag. În coşarca ei, mai întotdeauna, avea furca de tors sau gheme pentru împletit. De atâta tors, degetul mare de la mâna dreaptă îi era îndoit înspre palmă şi nu-l mai putea îndrepta...
Ce de lâneţuri colorate avea ea! Ce de cămăşi înflorate cosea! Avea un suflet mare şi asta se vedea şi din ceea ce ieşea din mâna ei. În casa ei, mai tot timpul anului, stativele de ţesut erau puse pentru lucru. Şi câte lucruri minunate se găseau la mătuşa Casandra!...
În această lume, plină de frumuseţi, eu eram asemenea descoperitorilor de tărâmuri necunoscute. Podul casei ei avea, în fiecare cotlon, fel de fel  de lucruri uitate acolo şi împăienjenite. Cotrobăiam peste tot şi, mai întotdeauna, găseam ceva, nemaiîntâlnit. Erau acolo nasturi din sticlă colorată, de pe la vechile ei caţaveici, linguri de lemn, fuse pentru tors, de tot felul, suveici, pahare din lemn în formă de cupă, clondire de forme şi culori diferite şi câte şi mai câte...
Aveam în suflet bucuria căutătorilor de comori. Mătuşa Casandra, cu blândeţea ei obişnuită, nu mă certa şi dădea aprobator din cap ori de câte ori urcam şi coboram scara de la pod, întrebând-o de fiecare dată, dacă cutare sau cutare lucru îi trebuie şi dacă ... cumva, aş putea să-l iau acasă.
Dar, mătuşa Casandra mai avea o minune la casă ei: un cireş uriaş, mai mare decât oricare din cireşii din grădina noastră. Făcea cireşe negre şi amărui, foarte bune pentru dulceaţă. Pentru dulceaţă, dacă le-aş fi cules. Eu, însă, mâncam cireşele direct în copac. Pentru asta nu trebuia mare lucru; Ramurile cireşului porneau aproape de lângă pământ şi, din câteva mişcări, eram urcat în copac. Apoi, din creangă în creangă, urcam până sus, aproape de vârf.
-  Ia uite-l unde s-a cocoţat! Dă-te jos de acolo!, spunea bunica mea când, într-un târziu, mă descoperea printre crengile copacului.
– Lasă-l  Profiră, e copil şi pe el îl ţin crengile.
Sora mea, Adriana, mă urmărea îndeaproape, neavând însă curajul să se urce chiar până unde mă ridicam eu. Ea era şi mai mică...
Cireşe pentru dulceaţă, tot, mătuşa Casandra culegea. Uneori, când venea la noi, avea coşul plin cu cireşe negre, alături de vişine coapte. Roşul purpuriu al vişinelor şi negrul violaceu al cireşelor amare ne îmbătau privirile dar ne făceau şi robii unei pofte de nestăvilit. De multe ori, ea mai punea în coş şi păstăi de mazăre – pentru noi, păstăile verzi de mazăre erau un deliciu.
La vederea acestor bunătăţi, repede ne aşezam pe jos, lângă coş. Mătuşa Casandra ridica încet ştergarul ce acoperea coşul cu miraculoasele fructe. Totdeauna ştergarul era frumos înflorat şi alb ca zăpada...
– Vai, vai, ce copii neastâmpăraţi! Mai duceţi-vă afară la joacă!, ne spunea bunica, mustrându-ne pentru lipsa noastră de răbdare.
-  Lasă-i Profiră, doar ştii vorba: par mai bune poamele din grădina vecinului... 
Şi, într-adevăr, cireşele şi vişinele de la mătuşa Casandra mi se păreau mai bune...
Şi cunoştea mătuşa asta a mea, tot felul de flori şi buruieni. Le culegea, de primăvara până toamna; de pe şesuri, de pe haturi, de la marginile drumurilor sau din poienile pădurilor.
Era şi o mare amatoare de drumeţii pe la mânăstiri. O auzeam vorbind de mânăstirile şi schiturile pe unde trecuse în viaţa ei, bineînţeles mergând pe jos, cu cugetul curăţit prin post şi rugăciune. Fusese pe la Cozancea, Vorona, Sihăstrie, Agafon şi chiar unele mai depărtate. Ne însoţea uneori până la Schitul Zosin, ascuns într-un pâlc de  pădure de la marginea satului nostru. De multe ori mergeam cu toţii în pădurea de pe dealul Lunca. Ajunşi aici, ea ne arăta şi explica fiecare floare. Aşa am cunoscut numele şi însuşirile multor flori- piciorul cocoşului, lăcrămioarele, umbra iepurelui, ciuboţica cucului şi câte altele...
Noi creşteam din ce în ce mai mari. Eram, de acum, în clasele gimnaziale. Mătuşa Casandra se plângea, tot mai mult, de boală. Era încă în puterea vârstei dar greutăţile îi săpase urme adânci pe obrajii ei veştejiţi. Degetele de la mâini aveau vârfurile lustruite de asprimea firelor toarse. Viaţa plină de greutăţi o ofilise înainte de vreme.
Într-o frumoasă duminică de vară, am mers cu toţii, ca de atâtea ori, în pădurea de pe dealul Luncii [pădurea Poieniţa, cum i se mai spune]. Acolo, într-o poiană, aşezaţi pe ierburile înflorite, mătuşa Casandra povestea întâmplări din viaţa ei zbuciumată. Fiecare cuvânt al ei, plin de blândeţe, parcă îmi mângâia sufletul. Mi-amintesc că, la  sfârşit, cu bună cuviinţa ei obişnuită, ne-a mulţumit că am luat-o cu noi în excursie.
– Cine ştie dacă la anul o să mai ajung să văd iar pădurea, a spus mătuşa Casandra.
A spus aşa şi, ca în totdeauna, a avut dreptate... (Paul – Mircea Iordache)


Comentariile cititorilor
Autor:
Comentariu
Intruduceti in casuta text codul de securitate din poza de mai jos:
 
Mătuşa Casandra      [Proză]
de Paul Mircea Iordache
Grupaj de poezii      [Poezie]
de Doru Petrariu
Ultima dorinţă      [Necategorisit]
de Ion Pribeagu
Constantin Bojescu - miere amară      [Analiză literară]
de Paul Ungureanu
Poezii pascale      [Poezie]
de Eugen Nechifor
Voluptate cu vulg      [Poezii şugubeţe]
de Eugen Hruşcă
Înviere la Mănăstirea Vorona      [Reportaj]
de Florentin Florescu
Eveniment editorial, de excepţie, la Casa Armatei      [Cronică]
de Ioan Rotundu
Cele trei graţii şi… amintirile din copilăria bătrânului Iordache      [Pamflet]
de Necompletat