Jurnalul de dimineataJurnalul de Botosani si Dorohoi
 
 
Blogul lui Rotundu
Leuţu
[Proză]
de Paul Mircea Ioardache [alte lucrari ale acestui autor]

Câinele a fost prezent întotdeauna lângă casa săteanului. Totdeauna era ceva de păzit, de apărat. Când am început să mă ridic  şi eu copilandru, la noi în ogradă erau trei câini: Grecu, Leuţu şi Duluţă. Aşa îi strigam noi.
Gercu era un câine mare ciobănesc, mare cât un viţel. Avea părul alb şi lătra gros. Îl adusese bunicul meu din satul Tudora, sat vestit, printre altele şi pentru câinii ciobăneşti mari şi puternici. „ – Câini mai bărbaţi , cum se spune în balada „Mioriţa” – mai târziu aveam să înţeleg că acest câine a fost chiar din rasa „Marele Mioritic”. Din această cauză,  Grecu era cel mai mare şi de temut câine din sat. El nu-şi recunoaştea decât stâpânii şi nimeni nu s-ar fi putut apropia de casă şi de grajduri, sau să treacă prin grădină, dacă el era dezlegat.
Leuţu era, de asemenea, un câine voinic, alb cu pete negre, dar de talie mijlocie şi mai subţiratic.
Duluţă avea părul alb, lăţos, cu pete vineţii şi era mai mic decât ceilalţi doi.
Se înţelege că, ziua, toţi câinii erau în legătoare. Pe atunci lupii cercau, destul de des, gospodăriile oamenilor. Aproape fiecare sătean avea, în ocol, câteva oi. Băluşenii – satul nostru – era vestit pentru pielicelele brumării pe care le dădeau, în fiecare primăvară, mieii.
În nopţile lungi de iarnă, când troienele acopereau uliţele şi viscolul vâjâia pe la geamuri, toţi oamenii se adăposteau în căsuţele lor călduroase, luminate cu lămpi cu petrol. Mai înainte, însă, puneau la adăpost şi hrăneau animalele din gospodărie. La urmă se „dădea drumul” la câini, adică se slobozeau din legătoare.
... Atunci satul părea că priveşte în noapte prin sute de ochi luminoşi, aşezaţi pe coastele dealurilor... Rând pe rând, aceşti ochi se închideau, lăsând totul cufundat în beznă. Din când în când, liniştea nopţii era sfâşiată de lătratul vreunui câine.
Se întâmpla însă ca, în acele nopţi de iarnă, lupii să atace gospodăriile mai mărginaşe ale satului. Cum satul nostru era răspândit pe văi şi dealuri, iar grădinile gospodarilor erau mari, lupii pătrundeau, de multe ori, până în inima satului. Câinii lătrau cu furie şi chiar urlau fioros. Sătenii se sculau, se îmbrăcau în pripă, luau furca dintr-un loc bine ştiut de ei şi cu fluierături şi chiote îndepărtau fiarele flămânde. Dar, uneori, şi asta de cele mai multe ori, lupii apucau să-şi înhaţe prada: un miel, o oaie sau vreun godac. Dacă nu se intervenea la timp, lupii făceau mari stricăciuni. De aceea, câinii erau de mare trebuinţă.
Câinii noştri făceau o echipă perfectă. Erau o ceată de temut. Nu se apropia nici câine străin, nici pisică străină de casă. Când erau slobozi, teritoriul păzit de ei nu putea fi călcat de venetici. De aceea, tot timpul portiţele ce dădeau din curte spre grădină erau ţinute închise.
Mi-amintesc că într-o seară, cum stăteam noi cu toţii pe prispa casei, iar câinii, slobozi, erau aşezaţi pe iarba din ogradă, un câine străin a trecut prin grădină. Trecuse destul de departe de

casă, prin colţul livezii. Spre nenorocirea câinelui venetic, una din portiţe, chiar cea din faţa noastră, era deschisă. Am auzit un singur, „Ham!”. S-au ridicat toţi, ca la un semn, şi, unul lângă altul, gonind  asemeni unei haite de lupi, au ajuns din urmă câinele pribeag. Acesta, luat pe neaşteptate nu a avut când părăsi grădina. În câteva clipe, a fost sfârtecat. Erau într-adevăr aceşti câini puternici şi uniţi ca o haită de lupi.
Într-o noapte, - era intr-o primăvar㠖 s-au petrecut lucruri ciudate, pe care nu le voi cunoaşte niciodată.
În acea noapte a fost o mare hărhăteală de câini, adică lătrături şi încăierări între ei. Dar nu între câinii noştri. Încăierarea era printre câinii din sat. Însă, odată pornit lătratul, toţi câinii satului, şi deci şi-ai noştri, începeau să latre. A fost mare vânzoleală în noaptea  aceea.
Dimineaţa, când ne-am sculat, Grecu şi Duluţă ne-au întâmpinat, trişti, în prag. Leuţu nu mai era! L-am chemat, l-am căutat prin toate colţurile grădinii. Leuţu nu era nicăieri! Nu ştiam ce să credem. Am întrebat vecinii, dar nimeni nu ştia mai mult ca noi. Atât doar că, în noaptea aceea a fost mare frământare printre câinii satului. Leuţu n-a venit nici spre amiază. Noi îl mai aşteptam, încă. Am observat apoi un lucru ciudat: Grecu şi Duluţă s-au aşezat pe malul râmnicului. Malurile acestea aveau dâmburi de pământ, de unde se putea vedea bine grădina şi satul. Tăcuţi, câinii priveau mereu spre şesul de la marginea grădinii noastre şi spre pădurea care începea unde se termina şesul. Stăteau acolo nemişcaţi, privind atent, uneori lăsând să se audă un uşor urlet.
Aşteptarea lor s-a repetat ore în şir, zile şi săptămâni de-a  rândul; în acelaşi loc şi privind în aceiaşi direcţie. Aşteptau să revină tovarăşul lor de luptă !... Leuţu, însă, nu s-a mai întors. Oamenii din sat au presupus că, atins de turbare – primăvara se întâmpla, destul de des, să turbeze câinii - , ar fi părăsit casa stăpânilor, ca să se prăpădească pe câmpuri. Un altul, a spus că l-ar fi găsit mort, în stufărişul iazului Dracşani.
Dar cine ştie? Eu aş crede, aşa cum au spus alţi săteni, că în noaptea aceea prin sat ar fi trecut o haită de lupi. Leuţu, dând dovadă de obişnuitul lui curaj, ar fi atacat lupii, în şes, devenind, la  rândul său, pradă haitei; Poate, atras de o lupoaic㠖 am auzit că se întâmplă ca haita să umble şi cu asemenea viclenii – Leuţu să fi urmat haita lupilor, găsindu-si sfârşitul printre dealurile dinspre luncă. Nimeni n-a ştiut adevărul şi întâmplarea aceasta s-a pierdut în pâcla timpului.
După mulţi ani, Duluţă şi Grecu au murit de bătrâneţe, în ograda noastră. Dispariţia lui Leuţu, în acea noapte de primăvară a rămas pentru noi o taină. Taina aceea n-au cunoscut-o decât ceilalţi doi câini, tovarăşii lui, ce au privit, zile în şir, peste întinderile şesului şi spre zarea pădurii, de unde Leuţu nu a mai revenit, niciodată... (Paul – Mircea Iordache)


Comentariile cititorilor
cititor observator [31 December 2006 | 09:06:10]
Foarte frumos.
V.B. [04 January 2007 | 16:25:43]
Colegului de la cenaclu ,felicitari pt aceasta bucata de viata atat de frumoasa ,felicitari pentru tot ce a scris pana acuma si urari pentru un an nou plin de fericire si belsug. De asemenea urez domnului redactor sef Rotundu un an nou fericit ,bucurii.
un cititor [07 February 2007 | 15:36:19]
Rotundule patrat la minte, de ce tai din cuvinte? Cenzurezi...
Autor:
Comentariu
Intruduceti in casuta text codul de securitate din poza de mai jos:
 
Luptătorul din deşert      [Analiză literară]
de Cornel Udrea
Oglinzi stinghere      [Poezie]
de Doru Petrariu
Leuţu      [Proză]
de Paul Mircea Ioardache
Grupaj de poezie      [Poezie]
de Andra Iacob
„Capşa”      [Poezii şugubeţe]
de Ion Pribeagu
Grupaj de poezie      [Poezie]
de Filip Militeanu
Jumătate liliac      [Poezie]
de Vasile Iftimie
Colindă      [Legende]
de Gheorghe Ţuculeanu
Urătură      [Legende]
de Gheorghe Ţuculeanu
Anecdote circumcise      [Anecdote]
de Teşu Solomovici
Pastilograme      [Epigrame]
de Mihai Schweitzer
„Bacalaureatul Exmatriculaţilor” – comedie satirică de Costel Pricopie      [Cronică]
de Ionel Bejenaru