(sonet umoristic)

Motto ab initio: «…Mi-a luat 15 ani ca să descopăr că nu am talent la scris, dar nu puteam renunța, pentru că în acel moment deja eram faimos.» (Robert Charles Benchley)

...Despre asemănările mergând până la identitate dintre năravurile românilor și cele ale grecilor, noi cu tradiționala dare-luare de mităplus nelipsitul flagrant regizat iar ei cu binecunoscutele lor daruri grecești, chiar nu știu ce s-ar mai putea scrie…Colac peste pupăză, unde mai pui că în ultima vreme ni s-a dus cam peste tot vorba că: /Suntem tari…mai tari ca fierul!/ La bătut… în talpă cuie:/ Noi am sub-minat CA(i!)ER-ul,/ Ei… dinamitează U(i!)E!/ Și totuși, a mai apărut un caz particular care asociază în mod bizar antichitatea elenă de postmodernismul românesc, caz cu adânci rădăcini în vechea Odisee și în aprecierile binevoitoare ale unora care deseori ne încearcă vigilența dar și răbdarea când strecoară printre rânduri, (vorba vine, cu intenție, cum altfel!), “sinonime” de genul “cratimă-cratiță” și “umor-omor” sau îl scriu comod pe «mi-au» legat, ca în dialogurile de pe net sau așa cum îl pronunță în cel mai natural mod pisica. Ei bine, acestea două, Odiseea și comentariile corozive menționate mă apropie tocmai pe mine (!) de legendarul poet și rapsod grec Homer, autorul mini-epopeii comice Batrachomyomachia, o confruntare între broaștele ce trec lin prin școală ca gâsca prin apă și sârguincioșii șoareci de bibliotecă ce stau la figurat dar și la propriu cu burta pe carte… Rivalitatea încrâncenată care opune tabăra celor care trăiesc din amintiri în timp ce se târăsc anevoie printre rare țopăituri și cea a zglobiilor speranțe de mâine-poimâine o regăsim și în lumea scribilor încă din antichitate și a trecut de la faza de conflict mocnit cu orăcăieli și chițcăituri în surdină la una cu accente de jihad literar. Merită subliniat unde înclină balanța însuși marele Eminescu, în această luptă pe viață și moarte între personajele aflate pe trepte diferite de evoluție, care, după obiectiva caracterizare a unor gură-cască având limba ascuțită, ar fi, primele, specimene cu gura mare, iar ceilalți, niște nativi buni de gură... Vezi Scrisoarea a III-a: «/Și deasupra tuturora, oastea să și-o recunoască,/ Își aruncă pocitura (!) bulbucații ochi de broască…/» iar în Cugetările sărmanului Dionis: «/Cum nu sunt un șoarec, Doamne- măcar totuși are blană./ Mi-aș mânca cărțile mele - nici că mi-ar păsa de ger.../ Mi-ar părea superbă, dulce o bucată din Homer!» )))